Când avem 16 -17 ani eram niște ciudați. Cei de 16 ani de acum 27 de ani, adică. Nu aveam telefoane, internet, iar majoritatea familiilor aveau un singur televizor. Așa că mulți dintre ciudații de atunci citeam cărți. Cam pe atunci am citit eu Maitreyi Devi – “Dragostea nu moare”. Da, acea Maitreyi a lui Eliade, care a pus și ea mâna pe condei și a scris povestea din punctul ei de vedere. O singură dragoste, două povești = o fascinație pentru India. Cumpăram cărți de la anticariat despre istorie, arhitectură, ghiduri de călătorii… într-o experiență de lectură romantică. Dar romantismul se pierde adesea în cotidian. Cam așa a fost și cu India mea din liceu, am uitat-o.

Dar, cândva anul trecut am primit un email de la Ambasada Indiei. O cu totul neașteptată invitație la o recepție oferită pentru câțiva reprezentanți ai presei de către actualul ambasador al Indiei la București, Excelența sa, Rahul Shrivastava, la reședința sa din capitală. Pe lista singurii dâmbovițeni eram eu și colegul meu Gabriel Cristache, ca reprezentanți ai Gazeta Dâmboviței. Dacă nici asta nu e karma? Cum a funcționat? Biroul de comunicare al Ambasadei a sesizat articolul nostru despre o discretă vizită a ambasadorului la mai multe biblioteci din zona rurală a județului. Un articol pe care l-au apreciat și pentru care ambasadorul a dorit să ne treacă pe lista de invitați.

Și uite așa pe 26 ianuarie, eram deja a treia oară pe această listă, de data aceasta cu ocazia recepției de Ziua Indiei. De fiecare dată când merg la aceste recepții îmi aduc aminte de ce mă fascina India în anii mei de liceu. Pentru autenticitate, tradiții și tenacitate. Pentru culorile și ornamentele din vestimentației și arhitectură.  Pentru că dintr-o țară atât de contrastantă, nu se tem să  țintească spre primul loc în ierarhia economică a lumii. Pentru că de Ziua Indiei am stat alături oameni atât de diferiți, dar pe care ambasadorul Rahul Shrivastava ne-a făcut să ne simțim atât de asemănători. Am înțeles din aceste trei întâlniri cu ambasadorul de ce imnul de stat al Indiei este de fapt o rugăciune pentru  “mințile tuturor oamenilor”. Pentru că nu e așa de simplu cu karma, concept care susține cu tărie că tot ceea ce faci are, inevitabil, o urmare, în viața asta sau în alta.

“Necazul este că nu poţi şterge nimic din ce s-a petrecut în viaţa ta. Tabloul rămâne aşa cum a fost pictat. În literatură, scriitorul poate să renunţe la porţiuni care nu sunt în armonie cu întregul, dar viaţa păstreaza totul, nimeni nu poate înlătura un singur rând măcar.” Maitreyi Devi.