Să fii medic veterinar nu este deloc așa simplu precum pare. Întâlnirea cu dr. Cristina Elena Stancu și dr. George Andrei Necula mi-a demontat câteva mituri în această privință. Să tratezi animale nu este mai simplu decât să tratezi oameni și asta nu neapărat pentru că animalele nu vorbesc, ci pentru că în România specializarea veterinară este la început și nu beneficiază de proceduri diversificate sau tratamente corespunzătoare, medicii veterinari lovindu-se în practică de multe situații atipice. „Una dintre cele mai mari provocări a fost aceea că în orice altă meserie când te apuci de treabă, începi cu lucruri ușoare și apoi progresezi la ritmul pe care îl vrei tu. În medicină veterinară nu este așa. Pacientul poate avea boală ușoară sau una pentru care trebuie specializare sau aparatură specială”, spune Andrei. „În plus când ești mai nou, îți ajung toți pacienții grei care au fost la alte cabinete consacrate, iar oamenii au pretenția să găsești soluția pe care nu au găsit-o ceilalți. Dacă nu a fost tratat, poate boala pacientului nu poate fi tratată”, completează Cristina.
Cei doi se completează în profesie, dar și în viață, medicina veterinară fiind pentru ei un numitor comun ce s-a dezvoltat în dorința de a întemeia o familie. S-au cunoscut în facultate, iar după absolvirea cursurilor, au decis să se stabilească în Târgoviște și să deschidă aici un cabinet veterinar. Andrei are 30 de ani, este târgoviștean, iar Cristina – 31 de ani și este din Alexandria. Andrei avea o experiență tangențială în domeniu. Tată său este tot medic veterinar și a avut contact cu meseria de când eram mic. Însă mai întâi a fost pasionat de partea de IT, urmând profil de matematică-informatică engleză intensiv, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu din Tâgoviște, cu rezultate la olimpiade și concursuri de informatică. A ales însă medicina veterinară, dar practica i-a dovedit că ceea ce cunoștea era o prea mică parte. „După ce am terminat facultatea, am realizat că ce am văzut eu și ce este medicina veterinară sunt complet diferite. Nici eu nu am stat să-l întreb pe tata și cu anii lucrurile s-au schimbat”, spune Andrei. Pentru Cristina, tot absolventă de matematică-informatică în liceu, decizia de a îmbrățișa profesia de medic veterinar a fost de altă natură: „Îmi plac animalele. Nu aș fi putut să practic medicina umană”. Au înțeles că secretul este formarea continuă, de aceea merg mereu la congrese și apelează mereu la teorie pentru a face față practicii. Principiul după care se conduc ar fi: „Animalul care vine bolnav la cabinet, să plece sănătos, nu cu tratament pe perioadă îndelungată. Iar animalul care vine sănătos, de exemplu pentru o sterilizare, care nu este așa simplă precum pare, să plece tot sănătos”.
„Cât animalul își dorește să trăiască este obligația noastră să încercăm să-l salvăm”
Au avut multe cazuri atipice uluitoare și pentru a căror rezolvare merită felicitări. Vom trece în revistă trei dintre acestea tocmai pentru a arăta dificultățile cu care se poate confrunta în practică un medic veterinar, dar și pentru a evidenția că pasiunea pentru profesie poate fi motorul reușitei, chiar și atunci când cauza pare a fi pierdută.
El este Joy, un pisoi diagnsticat de prolaps rectal – ieșirea în afară a unei părți din rect, ceea ce face ca mucoasă să se usuce și animalul să nu poată avea scaune. „Teoretic îl bagi la loc, se face o sutură specifică. Noi am făcut acest lucru, dar la câteva zile a apărut iar. Am identificat problema ca fiind din cauza unor pietre pe vezica urinară, pe care le-am descoperit la ecografie – provocau durere și spasme. Le-am scos chirurgical. Însă problema nu a dispărut. Am căutat în cartea de chirurgie la care apelăm la nevoie și am găsit o tehnică specială – colonopexie – lipirea colonului de mușchiul abdominal. A trebuit să tăiem un strat din intestin și un strat din peretele abdominal și să le unim. Operația a durat circa 2 ore și jumătate”, ne-a explicat dr. Andrei Necula.
Mai sus un alt caz special: pisoiul Tomiță. A fost adus lovit de mașină cu mandibula ruptă pe jumătate și cerul gurii la fel – un caz pierdut din start pentru mulți. „N-ar fi fost o operație foarte grea, dar defectul de la cerul gurii era foarte mare – 3-4 milimetri pe toată lungimea gurii”, punctează dr. Cristina Stancu. „Pentru că nu sunt situații uzuale, căutăm în cartea de chirurgie ce am putea aplica. Asta ne-a învățat facultatea, cum să identificăm problema și unde să găsim soluția. Astfel că am făcut niște flapsuri la nivelul palatului moale. L-am operat de trei ori. Nu a avut voie să mănânce nimic două săptămâni. I-am montat o sondă nazo-gastrică pentru a fi hrănit și a stat în cabinet pentru supraveghere”, explică dr. Necula. „Cât animalul își dorește să trăiască este obligația noastră să încercăm să-l salvăm”, crede partenera sa.
„Facem diferența prin manopera pe care o facem”
Într-o astfel de profesie trebuie să înveți continuu și să te autodepășești. „Sunt cazuri în care noi facem diferența prin manopera pe care o facem. Între boală și sănătate este numai o manoperă”, spune Andrei. Iar un alt caz fericit și special este al pisicuței Vulpi, care a fost în final supusă unei intervenții foarte rare. Prima dată a ajuns la medicii intervievați în urmă cu doi ani, iar povestea sa a devenit memorabilă. „Era pui, avea două luni și dintr-o dată nu a mai putut merge pe picioarele din spate. După evaluare, am observat că are o paralizie la nivelul lombo-sacral unde sunt mai multe perechi de nervi dintre care cel mai important este nervul sciatic. Nu putea face pipi, nici caca. Avea o paralizie spastică, cu mușchii contractați. Probabil s-a lovit și ceva apăsa pe coloană. Am remediat problema prin diverse manopere medicale. După un an, proprietarul a adus-o s-o castrăm, iar la examenul preoperator proprietarului i-a scăpat cușca în parcare și a fugit pisica. Două săptămâni n-a fost de găsit. Am căutată și noi, și vecinii, nu a era de găsit. În cele din urmă au recuperat-o și toate bune și frumoase până în luna noiembrie a anului trecut. A sunat proprietara să spună că iar nu-și mai poate mișca picioarele din spate și miaună de durere. Erau șanse ca pisica să fi suferit un tromboembolism – adică un infarct – de la inimă pleacă artera aortă care la bazin se bifurcă pe fiecare picior. Era vorba de cheaguri de sânge care au blocat vasculrizația pe cele două picioare. În principiu, în proporție de 95% nu se rezolvă, iar în cărți există două abordări: cu anticoagulante și cu substanțe trombolitice care în Târgoviște nu se prea găsesc sau operație pentru a scoate cheagurile din aortă. La carte scrie Nu tăia vase de sânge! În această situație am tăiat vasul de sânge și a fost foarte dificil. La 21.00 am intrat în operație , a durat cam două ore și jumătate. Din câte știu, am mai auzit de 4 operații de tromboembolism aortic în țară. Dar pisica este acum în viață.”
În rest, practica le-a oferit șansa de a trata fazan și a interveni în salvarea unei specii de păsări pe cale de dispariție – drapneaua neagră. Este o pasăre foarte specială pentru că nu atinge în mod normal niciodată pământul. Dar când plouă, bate vântul sau sunt dezechilibre eletro-magnetice (precum explozie de soare) le dă la pământ și nu prea mai pot să-și ia zborul. Oamenii le găsesc pe jos și le aduc la noi. Le acordăm primul ajutor și apoi le trimitem unui coleg la București care are o asociație specializată – Drapneaua Neagră. A atras foarte mulți voluntari și numai cu asta se ocupă. Face inclusiv implanturi de pene”, detaliază cu entuziasm și respect dr. Cristina Stancu.
Pasionați și inimoși, medicina veterinară le oferă celor doi satisfacții, profesional vorbind, inclusiv crearea de legături frumoase cu oameni din domeniu și nu numai. Însă au și zile grele când nu pot salva un animal sau pacientul le moare pe masa de operații. Își continuă însă misiunea însușită și cred că povestea lor detaliată cu câteva exemple din practică prezintă în altă lumină profesia de medic veterinar. Mulțumim pentru eforturi și profesionalism!
Oana Berliba-Soare
