„Dacă aș primi a doua șansă, aș alege pictura, deoarece profesia m-a solicitat foarte mult, pentru că am făcut-o din conștiință, am făcut-o bine, dar nu de drag” s-ar rezuma într-o frază povestea inginerului zootehnist ardelean Ioan Morar, ajuns în Dâmbovița prin repartiție, înainte de 1989. A absolvit liceu cu profil uman, dar și multe științe biologice și pentru că acesta era domeniul care îl atrăgea a încercat la Facultatea de Biologie la București. „Îmi doream foarte mult și nu am intrat, concurența era acerbă. Am picat cu 8.70. Așa că m-am gândit să încerc Zootehnia. Nu aveam nicio legătură cu animalele, părinții mei au fost profesori de țară, dar am intrat relativ ușor la cunoștințele teoretice pe care le aveam”, povestește interlocutorul nostru. Deși a desenat toată viața, inspirat de tată său despre care spune că picta foarte frumos, în studenție s-a apucat serios de pictură. „În facultate am făcut foarte multă anatomie și am făcut foarte multe planșe. Eram în echipa gazetei satirice a facultății – Viespea – și desenam mai mult caricatură. Într-o vacanță, la mine în Ardeal mi-a venit ideea să încep și cu pictura”. Tot ca student a a avut posibilitatea de a organiza prima expoziție în holul facultății de horticultură împreună cu alți studenți creativi.

„După ce am intrat în producție, mai mult de 15 ani nu am mai pus mâna pe pensulă”

Munca solicitantă l-a privat însă de pasiunea sa. „Am primit repartiție aproape de București, în mijlocul Bărăganului. M-am luptat 6 ani cu vântul de m-a făcut praf. Am lucrat apoi la Sălcioară și prin concurs am ajuns la Braniștea. După Revoluție am venit la Direcția Agricolă din ‘90 până în 2019, când am ieșit la pensie. Munca în zootehnie este foarte grea. Avem la fermă1700 de animale, iarna laptele îngheța, oamenii nu veneau la muncă, era extraordinar de greu.  După ce am intrat în producție, mai mult de 15 ani nu am mai pus mâna pe pensulă – nu am mai avut timp sub nicio formă”, spune Ioan Morar care se bucură acum de timp pentru pasiunea sa. „Pictez orice îmi place, dar nu natură moartă – nu mă reprezintă. Din contră, vreau să dau viață, să dau o armonie lucrărilor mele. Mi-a plăcut întotdeauna să fac peisaje, iar la desen – portretele” explică el. Se consideră un realist, are în jur de 60 de tablouri în ulei, în casa de la Viforâta, în apartamentul de la Târgoviște altele, pe la copii și prieteni de asemenea. Nu are studii de profil, dar și-a format în timp tehnica și propria linie în pictură. Folosește des bej, crem și maro deschis, preferă verdele de vară și nuanțele de toamnă. Începe două-trei tablouri deoarece culorile în ulei se usucă mai greu și nu vrea să piardă timpul. Lucrări de ale sale au ajuns și în străinătate, în Germania, Austria și Anglia și tot ce își dorește este să reușească să facă o expoziție. Până atunci însă, după o viață excelând de nevoie în domeniul de activitate, profită împăcat cu sine de timpul liber: „mă bucur de culori și de nepoți, cu nevestica mea alături”.

Oana Berliba-Soare