La 7 km de Zidurile Cetății, printre vii și livezi se ascunde un monument istoric unic pentru Cetate și chiar pentru Județ. În Biserica Mănăstirii Viforâta se poate călca încă pe podeaua de cărămidă pe care-au călcat-o și ctitorii în secolul al XVI-lea.

Așezată parcă să vegheze Cetatea împreună cu Mănăstirea Dealu, ca doi sfinți străjeri, Mănăstirea Viforâta este dedicată exclusiv maicilor. Se spune că la început aici își găseau liniștea maicile bătrâne și preotesele care rămâneau văduve. Astăzi, porțile se deschid larg celor care vor o oază de liniște și un moment de reconectare.

Vladislav Voievod Basarab a construit, pe la jumătatea secolului al XV-lea, primul locaș de cult pe locul mănăstirii de astăzi. Potrivit izvoarelor, Vlad Vodă al V-lea (Vlad Înecatu) este cel care, în 1530 ctitorește Mănăstirea Viforâta. În scurta lui domnie a apucat doar să ridice Biserica și-un zid mare în jurul ei. Inițial au fost aduși călugări greci în noul locaș, însă Matei Basarab a continuat construcția, dar a alungat călugării și-a adus maici. Constantin Brâncoveanu împreună cu soția lui consolidează construcția, căci cutremurele afectaseră Mănăstirea, îmbunătățește arhitectura și nu uită de „Vladislav Vodă”, primul ctitor, căruia cere să i se picteze chipul la intrarea din Biserică. Când Grigore Brâncoveanu ajunge pe tron, decide repictarea Mănăstirii și astfel, se pictează și peste chipul lui Vladislav. Cum Dumnezeu știe să le orânduiască pe toate, spre mirarea multora, la ani buni după repictare, pereții au fost spălați, iar chipul lui Vladislav a fost scos la iveală.

Mănăstirea a fost reconstruită după cutremurul din 1940 și a trecut chiar și peste cel din 1977 când a fost dărâmată chiar și clopotnița. Poartă urmele celor care au pus cărămizile de temelie și protejează și un simbol istoric al Cetății.

Sursă foto: Iulia Ghercă