Vreau să împărtășesc cu voi descoperirea unui loc de poveste și emoțiile pe care le-am trăit într-o călătorie făcută  alături de un prieten drag. Auzisem  de a lungul timpul de mai multe ori de acest muzeu-castel și de povestea fascinantă a Iuliei Hasdeu, dar deși atât de aproape orașul nostru,  în plus, Câmpina fiind și orașul nașilor mei de botez, nu mi-am făcut timp până acum să ajung să-l vizitez. Așa da, săptămâna trecută participând la un eveniment în orașul Breaza, am hotărât că e momentul să îmi îndeplinesc și dorința mea veche de a vizita Castelul Iuliei Hasdeu.

Castelul a fost construit  între anii 1894 si 1896, pentru comemorarea Iuliei Hasdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care a murit la 18 ani de tuberculoză. Iulia Hasdeu, o tânără considerată genială, a fost și prima româncă care a absolvit facultatea Sorbona din Paris.

Prima schiță a castelului, desenată chiar de Bogdan Petriceicu Hasdeu, se găsește pe o filă a unui manuscris spiritist ce datează din 3 septembrie 1893.

Templul de la Câmpina închinat Iuliei Hasdeu, a fost locul de refugiu pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu, după moartea unicei sale fiice. Despre Castelul din Câmpina se spune ca ar fi unul dintre cele mai bântuite locuri din țara noastră. Conform legendelor, noaptea, Iulia Hasdeu poate fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, iar in unele nopți, bătrânul Hasdeu iese pe geam și urlă ca un lup.

Extrem de afectat de moartea Iuliei, la care ținea foarte mult, Hasdeu a construit, la Câmpina, un edificiu straniu, menit sa-i mijlocească comunicarea cu fiica sa, din Ceruri, prin ședințe de spiritism. A fost denumit Castelul Magului sau „Templul Spiritist de la poalele Carpaților”.

Aceasta construcție, alături de cavoul familiei Hasdeu, din cimitirul bucureștean Bellu, sunt unicele temple spiritiste din lume.  Exista si o descriere a castelului, din perioada în care găzduia practicile oculte organizate de Hasdeu, realizată de scriitorul Ion Luca Caragiale, în urma unei vizite la Câmpina pe care a efectuat-o în 1896.

Dramaturgul rememora, într-un eseu, detaliile edificiului: „ Pășim pragul și ne aflăm sub domul înalt din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniștit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii. În partea din spate a stâlpului, împotriva ușii de intrare e o scară care suie la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susținut de stâlpi subțiri de fier. Deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală. Statuia este de lemn, și colorată, după stilul evului mediu, este o operă de rară frumusețe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridica deasupra unor nouri, către cer cu brațele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi, în mâini și în picioare se văd urmele cuielor și pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se înalță cu fața către isvorul luminii, către Răsărit”, scria Ion Luca Caragiale.

În templul de la Câmpina, marele cărturar si-a continuat practicile spiritiste, pentru a ”vorbi” cu Iulia, iar toate întrunirile oculte erau descrise într-un jurnal chiar de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din perioada 23 decembrie 1890 pana in 18 aprilie 1903 s-a păstrat transcrierea unui număr de 101 rezumate ale ședințelor de spiritism. Potrivit acestora, Iulia vorbea despre casa, ii dădea tatălui ei sfaturi cu privire la diverse probleme și povestea chiar și despre viețile ei anterioare.
Și după moartea lui Hasdeu, în acest templu ar fi  avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile.

Conform unei legende, o întâmplare ciudată s-a petrecut în 1936, când trei tineri plecați în drumeție au venit să viziteze castelul.   Unul dintre ei, Mircea, fiul unui mare industriaș, patron la întreprinderea petroliera „Astra Romana”, a vrut să se distreze punând un basc Hristului și să se fotografieze cu el, luându-l amical de gat. După câteva zile, mergând să-și viziteze tatăl la fabrica, tânărul a tras, din curiozitate, de mânerul unei uși metalice, fără să știe ca nu avea voie să umble acolo.

Acolo era depozitat acid sulfuric pentru spălatul pieselor, care s-a revărsat peste el. Doar fata și mâna dreaptă i-au rămas neatinse. A murit în chinuri groaznice, mai târziu. Unul dintre prietenii cu care fusese Mircea în excursie, Petre Gotia a primit la câteva zile de la tragica întâmplare o telegramă în care era anunțat de moartea amicului sau. A crezut că este o glumă, până când s-a dus acasă la Mircea și a văzut ca acesta era gata de înmormântare. După ani de zile l-a visat pe Mircea care plângea și se căia amarnic pentru greșelile făcute în timpul vieții și pentru ca batjocorise imaginea Mântuitorului.

O alta întâmplare stranie s-ar fi produs in 1957, după ce castelul a fost transformat în cazarma militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Hristului. Deși acesta pare a fi cel mai ușor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit. În cele din urma, a fost lăsat la locul lui, unde se află și astăzi.

Primul război mondial a afectat Castelul Iulia Hasdeu, care necesita reparații încă dinaintea morții constructorului său, savantul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1907). Sarcina de realizare a lucrărilor de restaurare este preluată în anul 1924 de către Ateneul Popular „B.P.Hasdeu” din Câmpina. Cel de-al doilea război mondial agravează starea construcției până în anul 1955, când numele său este înscris pe Lista Monumentelor Istorice.

Castelul a fost restaurat între anii 1962-1964, Comisia Monumentelor Istorice luând decizia să-l transforme în muzeu. Grație profesorului de istorie Nicolae Simache, cel care a fondat aproape toate muzeele din județul Prahova, aici va fi deschis la data de 9 aprilie 1965, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”.

Afectat de cutremurul din 4 martie 1977, castelul intră într-un lung proces de restaurare și consolidare. Ca urmare a eforturilor comune ale Inspectoratului pentru Cultură Prahova, ale Consiliului Municipal Câmpina, ale Muzeului de Istorie și Arheologie și ale Fundației „Hasdeu”, ritmul lucrărilor a fost grăbit. După ce în perioada 1977-1994 a suferit numeroase lucrări de consolidare și restaurare, la data de 17 iunie 1994, Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu” este deschis parțial și apoi la 25 februarie 1995, el este pus în întregime la dispoziția publicului vizitator, deși lucrările de restaurare nu se sfârșiseră.

Vizitatorii care trec pragul muzeului pot admira portretele membrilor familiei Hasdeu, obiectele familiei Hasdeu, fotografii și documente originale, mobilierul vechi de peste un  secol, manuscrise și colecții ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a  colaborat, ediții princeps ale cărților savantului, precum și tablouri valoroase semnate  de pictori renumiți ca Sava Henția, Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea sau Diogene Maillart. De asemenea, în ansamblul expoziției un loc important îl ocupă preocupările spiritiste  ale lui B.P.Hasdeu.

Castelul are 6 camere (saloane):

Sala 1 – Salonul de primire al doamnei Iulia Hasdeu, soția scriitorului, unde se află bustul de marmură al acesteia

Sala 2 – Sufrageria, cu portretele familiei pictate în medalioane, pe pereții camerei;

Sala 3 – Templul Castelului, cel mai înalt turn, care are un pronaos cu oglinzi paralele și un altar. În mijlocul turnului, unde se urcă pe trepte metalice, se află o statuie a lui Iisus, sculptată de Raphael Casciani. Războiul, cutremurele și ignoranța umană au afectat de multe ori castelul, dar statuia lui Iisus nu a fost niciodată atinsă. În această sală se pot observa și cele trei camere, cea albastră, cea roșie și cea verde, culori date de vitralii.

Sala 4 – Biroul de lucru al lui B.P.Hasdeu, în care se află portretele savantului, soției și fiicei lor Iulia.

Sala 5 – Camera cu cale, dedicată Iuliei Hasdeu, unde se află păpușa Iuliei, o sculptură, bustul Iuliei Hasdeu, de Ioan Georgescu, din marmură de Carrara, realizat în 1890. De asemenea, aici se afla jurnalul și caietul de matematică al Iuliei.

Sala 6 – Camera obscură, unde aveau loc ședințele de spiritism, care are un porumbel de piatră, o lunetă astronomică, un sfeșnic și o statuetă a lui Iisus, precum si multe manuscrise si fotografii spiritiste, masă pentru ședințele de spiritism si 3 scaune cu 3 picioare, denumite tripoduri. În perete exista o gaură perfect rotundă ce face legătura cu biroul savantului pe unde se spune că venea spiritul Iuliei, în timpul ședințelor de spiritism. Se spune că ședințe de spiritism aveau loc și la Micul Templu din Cimitirul Belu, acolo unde se afla înmormântată Iulia.

 Iulia Hasdeu a fost un copil precoce, un geniu în miniatură.

La doi ani buchisea deja literele și învăța limba franceza, la patru ani scria, iar un an mai târziu compune deja primele poezii. După ce învățătorii si au dat seama că fetița este mult deasupra colegilor ei în ceea ce privește cunoștințele, au făcut o excepție (în acea vreme, nu exista procedura de a absolvi mai multe clase deodată) și au lăsat-o pe micuța Iulia să își susțină examenele de absolvire ale cursului primar. La acea data, avea doar opt ani, iar mirarea dascălilor ei era întreținută și de faptul ca fizionomia ei nu-i reflecta nicidecum vârsta, ajutând-o să pară și mai mică decât era în realitate. Între timp învață și limba engleză până la stăpânirea ei la același nivel cu franceza. De altfel, aceasta din urma a rămas limba ei de suflet, preferată în redactarea scrisorilor către tatăl ei, dar mai ales în compunerea operei sale poetice, Mama sa îi împărtășește noțiunile de bază ale limbii germane, iar aprofundarea continuă sub supravegherea unei profesoare. La vârsta de 11 ani absolvea gimnaziul Sf. Sava și apoi termină Conservatorul, secția de canto si pian. La numai 16 ani, in 1886, se înscrie la Sorbona, devenind astfel, prima femeie din Romania care a studiat la aceasta prestigioasa universitate. Grandoarea acestui loc nu este de natura să o sperie. În ciuda vârstei fragede, Iulia reușește să își uimească profesorii. Doi ani mai târziu apar primele semne ale tuberculozei, boala pe care Iulia se hotărăște să o înfrunte, scriindu-i tatălui ei într-o epistolă ca este hotărâtă să își susțină lucrarea de doctorat, al cărei subiect și-l alesese deja. Numai agravarea stării ei de sănătate au fost de natura să o înduplece să părăsească Parisul pentru Italia și Elveția, locuri însorite, mai prietenoase cu plămânii ei deja afectați. În ciuda tratamentelor primate de la medici străini prestigioși, starea Iuliei se degrada văzând cu ochii. În vara anului 1888, tatăl îngrijorat o aduce la București. Spre disperarea celui care era numit “bătrânul Hasdeu” (deși avea numai 50 de ani în momentul pierderii fiicei sale), nici tratamentele si nici aerul curat de la Agapia nu au mai fost de niciun folos. Până în ultima clipă a sperat într-o minune. Un miracol ce nu avea să mai vină niciodată…

Rămân în urmă doar întrebări cu mulți de “dacă”… dacă Iulia Hasdeu nu ar fi avut o trecere atât de scurta prin viață? Daca geniul ei ar fi înflorit întru cinstea culturii românești? Dacă erudiția sa precoce ar fi transformat-o într-un adevărat ambasador al limbii și culturii românești?  Prea mulți “dacă” și doar câteva certitudini. Scrierile sale atâtea câte au fost, anunțau deja o mare poetă, însă sorții au hotărât ca posteritatea să o cunoască pe Iulia Hasdeu doar din operele sale din tinerețe și din…ședințele de spiritism, în cadrul cărora fiica continua să fie alături de tatăl ei. Cei care au împărtășit durerea familiei, care nu si-a mai revenit niciodată după această pierdere, susțin ca dacă Iulia ar fi avut o viață mai lungă, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent în limba română, întrecându-l chiar pe cel al marelui Eminescu. Dacă lucrurile ar fi stat așa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura română a fost văduvită, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumoși muguri ai săi, chiar înainte ca acesta să înflorească.

Acum, după ce v-am povestit despre Iulia Hasdeu și Castelul pe care “bătrânul Hasdeu” l-a ridicat în cinstea memoriei celor doua Iulii din viața lui (mama si fiica), deși ar mai fi multe lucruri de povestit, vreau să vă spun în câteva cuvinte ce am simțit atunci când l-am vizitat.

Încă de când am pășit în prima cameră, am simțit o atmosferă de liniște, o liniște…mormântală, căci deși mai erau vizitatori, toți erau absorbiți de ceea ce ascultau la autoghid, și pur si simplu aveam senzația că dacă fac zgomot, trezesc pe cineva. Treptat, cu fiecare nouă cameră în care intram, începusem să simt că mă aflu într-un castel de copil, pentru că Iulia încă  era un copil atunci când a plecat dintre noi. Și toate acele lucruri personale, păpușa cu care ea s-a jucat, pianina la care a cântat și a compus, biroul la care a scris, toate m-au făcut să simt o emoție greu de descris în cuvinte…

Cosmin Tătulescu