Mi-am rugat pianul să vă vorbească el în locul meu. Frederich Chopin

Sute de copii au trecut pe la audițiile Școlii Populare de Artă, pentru lecții de pian cu Andreea Andrei. Sunt aduși de părinți cu speranța și visul că micuții lor vor ajunge să concerteze pe scenele lumii. Pe foarte foarte puțini, însă, drumul duce până acolo!

Drumul Andreei Andrei a plecat din micro 11. Singură spune râzând că din micro 11 nu se pleacă, în sensul că e greu să te ridici din sânul unei comunități încremenită în stereotipuri. Mama ei a fost cea care a ținut cu tot dinadinsul să-i dea un alt drum. “În vacanța de vară mă simțeam cel mai nefericit copil De ce trebuie să lucrez? De ce nu mă joc? Nu aveam vacanța!” își amintește Andreea de momentele în care repeta cu lacrimi în ochi auzindu-i pe copii din cartier jucându-se în fața blocului. Și totuși, mama a avut dreptate, iar în timp ce cartierul a rămas pe loc, Andreea a mers mai departe.

Deși s-a văzut concertistă, evenimentele din viața ei au dus-o spre profesorat, lucru pe care îl face cu pasiune de 14 ani.

Am întrebat-o pe Andreea cu ce așteptări vin copii la pian, dincolo de ambiția părinților: “ Nu le-am zis niciodată că va fi ușor. Toți vor să fie pianiști, Să fie apreciați. Când simt gustul e atât de frumos!  Nu am întâlnit nicăieri atâta emoție. Să  muncești 6 -7 ore pe zi, să ajungi acolo (n.r. pe scenă) și să reușești. Se simt apreciați și vor mai mult: să fie concertiști, să aibă band-ul lor.” Un punct de cotitură este, însă, adolescența. În acest punct, cei mai mulți renunță. Au alte preocupări, iar timpul petrecut în fața pianului se micșorează, au de înfruntat reacțiilor altor adolescenți față de pasiunea lor și nu vor să fie “tocilarii” grupului. Puțini sunt cei care reușesc să treacă peste această perioadă și să revină în fața clapelor.

Generațiile sunt diferite spune Andreea, dar în ultimii ani,  deși nu le lipsește talentul, tot mai puțin copii vor să dedice timp și efort pianului. E nevoie de disciplină, responsabilitate, trebuie să te dedici ani de zile. “Eu sunt cel mai mare critic al lor. Pentru cei care fac performanță mă transform. Nu mai sunt Andre, repetăm până la miezul nopții, până la epuizare.”

Andreea are pereții plini de diplomele elevilor ei, dar când vorbește de înaltă performanță, are în fața imaginea  a doi dintre elevii ei: Codruț și Răzvan “Nu am văzut și nu am auzit copii care să cânte cu atâta pasiune și agilitate.”  Pe Codruț Dore l-a însoțit în pasiunea pentru pian timp de 13 ani. I-a devenit elev la 5 ani, iar anul acesta va da concurs de admitere la Conservator, secția Compoziție. Și Codruț a avut rătăcirea adolescentină, dar s-a întors parcă mai hotărât, iar Andreea crede că în câțiva ani îi va învăța pe copii piese compuse de Codruț, pe lângă cele ale clasicilor. Răzvan Bozieru trece acum prin adolescență. Profesoara speră că și el se va întoarce pentru că  îl consideră un talent incredibil.

E adevărat că nu toți cei care învață să cânte la pian fac performanță pe podium. Cu toate acestea, pianul le rămâne în suflet toată viața. Pianul dezvoltă atenția distributivă, memoria vizuală și auditivă, dar și o sensibilitate aparte. “Ca oameni sunt mult mai sensibili, mult mai profunzi. Vezi altfel lumea. Am un elev care este medic, iar o elevă este la medicină militară. Îmi spun că se regăsesc când cântă la pian, se simt foarte relaxați, se detașează de problemele zilnice.”