Paul Tiberiu Mănguță provine dintr-o familie de artiști, ceea ce i-a permis să cunoască bine lumea artistică a Târgoviștei. Tatăl său, Paul Mănguță, a fost pictor și sculptor. Fratele său, Cristian Mănguță, este pictor, cercetător în arta plastică și profesor universitar și i-a fost mereu reper în carieră. Având arta în sânge, a urmat și a absolvit cursurile Facultății de Arte Decorative și Design, secția Artă murală din cadrul UNArte București, la clasa prof. Marilena Preda Sânc și Lisandru Neamțu. Este pasionat de artă murală, a realizat chiar, în 2011, alături de un elev , un portret mozaic al Doamnei Bălașa pe peretele de intrare în clădirea nouă a liceului unde predă. Însă crede că meseria de muralist este una solicitantă și insuficient apreciată în România. „Nu e ca pictura de șevalet. Implică efort fizic, anduranță, alt tip de compoziție. În plus, o dată pusă pe perete să stea, să nu agreseze vizual” explică Paul Tiberiu Mănguță.
“Eu nu sunt împăcat și nu sunt convins cu termenul de artist”
În completarea laturei artistice, ca profesor al Liceului de Arte „Bălașa Doamna” din Târgoviște, a învățat să explice mai bine fenomenul artistic. Formează pictori, are, ca orice profesor, flerul de a identifica pe elevii talentați pe care îi îndrumă să ajungă să studieze și să creeze artă la nivel profesionist. L-a avut de asemenea ca mentor pe Simion Gheorghe, coleg și șef de catedră. De asemenea pe pictorița Ana Carmen Oprișoreanu. Pe cei la care s-a raportat îi consideră artiști. Pentru el, refuză această titulatură deși s-a dezvoltat ca pictor și este apeciat la nivel național, talentul și viziunea fiindu-i recompensate prin multiple premii. „Eu nu sunt împăcat și nu sunt convins cu termenul de artist. Cred ca este atât de des folosit și toți uzitează de el că nu mai are valoarea pe care odată o avea. Cred că la nivelul de „artist” se ajunge greu”, consideră pictorul.
„Am un soi de încăpățânare în a nu mă promova ca pictor, de a promova lucrarea, nu autorul”
Stilul său se încadrează în curentele expresionism și suprarealism. „Mă duc spre o zonă imaginară, fantastică, mistică”, spune el, iar legătura cu realitatea se face prin el însuși, pentru că transpune din trăsăturile sale în personajele imaginare pe care le creează. Opera sa este cea pe care dorește să o evidențieze. „Am un soi de încăpățânare în a nu mă promova ca pictor, de a promova lucrarea, nu autorul”. Și consideră că aceasta este problema artei astăzi, când, deși se formează atâtea generații în domeniu, consumatori de artă sunt tot mai puțini, pentru că nu mai știm să privim arta, să ne bucurm de ea și o apreciem mai mult după semnătura pe care o poartă. „Trebuie sa privim arta și să o luăm ca atare” este recomandarea sa. Cine dorește să-i vadă arta sa și a elevilor săi o poate face online pe Atelierul din mansardă – denumire sugestivă pentru locația clasei de pictură unde predă.
Oana Berliba-Soare
