Răsfoind paginile cu amintiri din Cartierul Latin ale târgovișteanului Mihai Constantin Alexandru descoperi povești din vremurile trecute ale Târgoviștei care ar putea, oricând, să stea la baza unui scenariu de film. O astfel de poveste relatează una din opririle țiganilor zlătari, care străbăteau țara-n lung și în lat în anii 70 – 80. Oprire cu mari surprize!
“Într-o bună zi poposi un pâlc de zlătari. Să fi fost vreo opt căruțe pline de copii, neveste, și câte altele. După ce-și făcură tabără la Zarăfoia porniră pe la case , ca de obicei, să propună servicii, să repare crătiți, oale, cazane de țuică, să vândă inele, cercei cerând în schimb de-ale gurii: mălai, păsări, bani.
Dintre ei, mai răsărit era un flăcău de vreo 27 de ani, frumos, cu fața albă, cu părul negru cârlionțat, ochi albaștri, pălărie înaltă cu boruri late, umbrindu-i fața, cu un zâmbet larg care-i dezvelea dinții albi brodați de buzele roții cărnoase cu o mustață subțire, ungurească.
Zlătarul ajunse și la casa oamenilor înstăriți (…) Stăpâna casei il chemă în cerdacul conacului unde aduse merinde, pâine de casă, brânză, friptură de pasăre. Văzându-i cum se înfruptă nesățioși din bunătăți, stăpâna venindu-și în fire îi întreabă de unde vin, de ce nu se stabilesc într-un loc, cine-s părinții tatălui. Zlătarul a început să spună că a fost crescut de Bulibașa Mihai care s-a prăpădit acum un an prin Ungaria. Că a fost crescut de toate zlătăroaicele care-l iubeau ca pe copilul lor dar de mamă nu știe nimic.” își amintește Mihai Constantin.
Povestea a luat însă o întorsătură spectaculoasă, pentru că doamna Ecaterina avea o presimțire. I-a oferit tânărului o cămașa curată, iar un semn din naștere a încredințat-o că zlătarul cel alb la față este fiul ei, pierdut cu mulți ani în urmă. “Ești fiul nostru, strigară părinții! În scurt timp curtea se umplu de vecini și aceștia chemară și pe alții să vadă minunea că se umplu curtea ca al Petrache Lupu. Nu știu cum dar auziră și zlătarii ceilalți și veniră toți să vadă cu Brad, cu cămașa în mână se lasă pupat, udat cu lacrimi. … Ba se încinse și o mică petrecere, domnul Mișu umblând în pivniță la butoi și scoțând vin rozaliu, mamă, mamă. Se aghesmuiră și vecinii și zlătarii”. își amintește autorul.
Tânărul însă i-a ales pe zlătari. Chiar dacă fusese Ionel vreodată, acum era Brad “Nu mă pot despărți de ai mei. Nu pot sta într-un loc, că m-aș considera legat de mâini și picioare. Vă promit că voi mai trece pe aici.” Nu se știe dacă a mai trecut. Părinții au murit cu speranța că îl vor mai vedea. Iar timpurile au oprit drumurile zlătarilor.
