Dacă răspunsul este „o personalitate marcantă a culturii și istoriei României” este pe cât de adevărat, pe atât de incomplet, raportat la contribuția imensă pe care a avut-o la nivel național și internațional. Profesor, inginer, agent diplomatic, economist, revoluționar, de cinci ori prim-ministru, de patru ori preşedinte al Academiei, director al teatrelor, ambasador, scriitor, Ion Ghica este un reper greu de egalat din multiple puncte de vedere.
Provenind dintr-o familie cu tradiție, Ion Ghica a beneficiat de o educație aleasă încă din copilărie, apoi a început studiile la colegiul „Sfantul Sava” din București, împreună cu C.A. Rosetti, Constantin Bălăceanu, Nicolae Budișteanu, Scarlat Filipescu, Grigore Grădișteanu și apoi cu Grigore Alexandrescu și Nicolae Bălcescu. Se numară printre elevii cei mai dotați ai colegiului, fiind notat încă din primul an „cu eminență”.
Pentru finalizarea primului ciclu de studii, pleacă la Paris și într-un an, în 1836, își susține bacalaureatul în Litere la Sorbona. Urmează bacalaureatul în matematică la Facultatea de Știinte a Universității din Paris, în 1838, pentru a putea urma Școala de Mine, una dintre cele mai prestigioase școli superioare din Paris. Începe să și publice în Franța, continuând studiile și leagă multe relații pe care le va folosi ulterior. Obtine diploma de inginer de mine, în 1840, apoi pleacă in Anglia, pentru documentare în domeniu. După aproape șase ani petrecuți la Paris, se întoarce în țară. Prin activitatea de la Paris și prin legăturile cu cei arestați, Ion Ghica devine indezirabil, dar reușește să fie recunoscut ca profesor și să predea. Urmează o perioadă de activitate revoluționară și de publicist.
În perioada 1854-1858 este guvernator al insulei Samos, cea mai mare insulă din Marea Egee, unde reușește să pună capăt pirateriei care amenința insula și împrejurimile, să înceapă construirea de drumuri și să înființeze școli.
În 1859, i se permite întoercerea în țară după mai bine de zece ani. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele Principate, Ion Ghica este numit prim-ministru al guvernului Moldovei, apoi, în acelasi an, al guvernului Țării Românești. Sub guvernarea lui se introduce oficial alfabetul latin. Continuă să publice și să desfășoare misiuni diplomatice.
La Ghergani – Dâmbovița, se stabileste în anul 1873. Urmează în 1874 să fie ales membru al Academiei Române, apoi președinte în 1876. A contribuit la organizarea instituției pe plan național și la îmbogățirea fondului arhivistic, el însuși donând manuscrisele rămase de la N. Bălcescu și corespondența revoluționarilor români de la 1848. Un an mai târziu este numit director general al teatrelor și în acelasi timp al Teatrului Național din București, funcție în care rămâne până în 1881. În august 1881, Ion Ghica este trimis ambasador și ministru plenipotențiar la Londra, îndeplinind aceasta misiune până în octombrie 1890. continuă activitatea de publicist și de diplomat.
Boldnav de astm, dar încă în activitate ca academician și scriitor, se retrage la Ghergani în 1894, unde găsește liniștea în camerele conacului și în plimbările în parcul din jur. Aici, în conacul său, pe 22 aprilie 1897, Ion Ghica se stinge din viață. Corpul neînsuflețit este depus în capela familiei, din parcul conacului. Înmormântarea s-a făcut cu fast oficial: un tren special a plecat din București spre Ghergani, aducând membri ai Academiei Române, membri ai Camerei Deputaților și Senatului, miniștri, doi generali reprezentând pe rege, care au format un imens cortegiu funerar, împreună cu numeroși membri ai familiei, alături de numeroși țărani din Ghergani și din satele învecinate. Slujba a ținut-o însuși mitropolitul primat, alături de un sobor de preoți. Un detașament de soldați au dat onorul. Au rostit cuvântări: Dimitrie Sturdza — in numele guvernului; Tache Giani — președintele Camerei Deputaților; V. A. Urechia —vicepreședintele Senatului; P. S. Aurelian — în numele Academiei.
Colegiul economic târgoviștean îi poartă numele din anul 2000, conducându-și activitatea sub deviza familiei Ghica: „Labor omnia vincit improbus” – „Munca neobosită învinge totul”.
